Neolitizarea Europei s-a produs începând de la un "nucleu" iniţial situat în Orientul Apropiat, mai precis în bazinul oriental al Mediteranei, unde, agricultura (cultivarea grâului şi orzului în principal) a fost practicată încă de la sfârşitul mileniului IX î.e.n. Din această zonă primară ea a fost difuzată în Mesopotamia şi Anatolia, în acelaşi timp cu sedentarizarea şi domesticirea animalelor (capra, oaia, apoi vaca şi porcul), treptat, în cursul mileniului VIII î.e.n.
Neolitizarea a atins continentul european încă din mileniul VII î.e.n., atât prin extindere de-a lungul ţărmurilor cât şi prin "trecerea" Bosforului în Peninsula Balcanică, ajungând până la nord de Dunăre. Timp de mai mult de un mileniu, neoliticul balcanic, la început omogen, se stabilizează şi apoi se diversifică în cadrul unui spaţiu geografic cuprins între limitele Europei temperate şi ale celei mediteraneene. Procesul colonizării, rapid, s-a extins spre noi teritorii, urmând două axe principale.
Prima, de la limita orientală a câmpiilor de loess din Europa centrală a marcat roirea spre nord-est (Polonia, Ucraina), nord-vest (Boemia şi centrul Germaniei), iar spre vest urmând cursul Dunării, apoi pe acela al Rinului. Acest din urmă fenomen este cunoscut şi sub numele de curentul cultural danubian. Cea de-a două, meridională, a urmat ţărmul Mării Adriatice şi chiar pe aceea a mării spre Italia, ţărmurile mediteraneene ale Franţei şi Peninsulei Iberice, constituindu-se neoliticul cardial. Astfel, primele civilizaţii neolitice ajung în Franţa spre mijlocul mileniului VI î.e.n., pentru ca în cele din urmă să se întâlnească, constituind rezultatul unui lung drum de-a lungul Europei.