Istoria olarului

De la lutul brut până la superbele vase gumelniţene, câtă muncă pentru un olar !. Mai întâi trebuia căutat, găsit şi apoi extras materialul de bună calitate. Apoi, curăţat de impurităţi (fragmente de rădăcini, pietriş) şi în cele din urmă frământat până căpăta o consistenţă păstoasă.

Meşterul olar adăuga apoi lutului un degresant, ingredient indispensabil pentru o ardere fără incidente, a cărui natură (nisip mai mult sau mai puţin fin, paie tocate…) şi cantitate varia în funcţie de tipurile de vase pe care dorea să le realizeze. Trebuia apoi să frământe mult timp lutul degresat până obţinea o pastă omogenă.

Apoi venea timpul realizării vasului : o bucată de pastă era presată cu ajutorul pumnului pe fundul unui coş, formând astfel fundul şi partea inferioară a corpului acestuia până spre umăr ; datorită utilizării unor benzi de lut aplatizate, înfăşurate progresiv, udate şi lipite cu ajutorul degetelor, corpul era treptat realizat. Gâtul? O altă bandă de lut, înfăşurată în forma unui trunchi de con la partea superioară a părţii deja făcută, lipită în aceeaşi manieră şi corpul vasului era gata.
Barbotina asigura lipirea părţilor în bune condiţii şi corpul vasului era gata, dar numai dacă aveai îndemânare!

După o uşoară uscare la umbră, meşterul putea să înceapă finisarea ; cu ajutorul uneltelor de silex sau os, peretele vasului era întâi îndreptat prin răzuire şi netezire ; după ce era din nou lăsat să se usuce un timp, dar nu prea mult, când pasta era încă umedă, vasul putea în sfârşit să fie lustruit şi şlefuit, fără îndoială cu ajutorul unui astragal. Acum, terminat, sau aproape, vasul putea fi pictat sau după ce se usca complet ,să fie copt. Şi acum, puteţi să mă credeţi sau dacă nu încercaţi voi singuri, pentru a reuşi o bună ardere, trebuia să cunoşti bine de tot cuptorul şi combustibilul !.Aceasta-i istoria meşterului olar !